A fost odată ca niciodată (şi încă mai e) un psiholog sadic (pleonasm? :P) pe
nume Daniel Kahneman care, pentru că se plictisea, a chemat nişte bieţi
inocenţi în laborator şi i-a pus să stea în trei reprize cu braţul scufundat într-un
vas cu apă foarte rece (14 grade Celsius, o temperatură la care experienţa
devine dureroasă). Nu, nu au avut voie să se uite la fotografia persoanei iubite,
în caz că ţi-aduci aminte de un articol anterior.
În primul episod, după 60 de secunde
experimentatorul le-a spus că e suficient, pot scoate braţul stâng din apă. A
urmat o pauză de 7 minute.
Al doilea episod a durat 90 de
secunde, dintre care primele 60 au fost tot cu apă de 14 grade, exact ca
înainte. De la secunda 60 la 90 temperatura a fost crescută cu un singur grad, ceea ce înseamnă că
a fost în continuare dureroasă, însă
un strop mai puţin dureroasă decât în primele 60 de secunde.
După încă o pauză de 7 minute participanţilor li s-a spus că pentru
următoarea sesiune pot alege să repete prima sau a doua experienţă. Atenţie, nu
au fost informaţi explicit cu privire la durata şi temperatura din fiecare
episod, ci doar lăsaţi să experimenteze pe pielea lor şi să aleagă apoi condiţia
experimentală pe care au perceput-o ca mai puţin dureroasă. Tu, care ştii
detaliile de mai sus, ce crezi că au ales? O experienţă dureroasă mai scurtă,
nu? Aşa ar fi fost normal, să prefere să stea cu braţul în apă rece doar 60 de
secunde în loc de 90. Ei bine (sau ei rău), nu! Au ales în proporţie de 80% să
sufere timp mai îndelungat! Cât masochism pe ei…probabil şi pe tine, dacă nu
faci parte din cei 20% ceva mai…cum să le spun? mai atenţi? mai în contact cu
propriile senzaţii corporale? mai puţin înclinaţi către self-deception?
Sigur că explicaţia nu e masochismul, nici vreun comportament pe care cei
pasionaţi de inconştientul pro-fund l-ar interpreta în chipuri creative şi
năzdravane – blocare în stadiul anal, reprimarea unei vinovăţii şi manifestarea
ei prin auto-pedepsire? Nu! (sunt rezistentă sau în negare!) Participanţii au crezut că în al doilea episod din experiment au simţit mai puţină durere decât în
primul. Aşa îşi aminteau ei, la nu
mai mult de şapte minute de la experiment. În această evaluare a experienţei nu a contat durata, ci finalul, un pic mai puţin acut în secvenţa de 90 de
secunde. Privind retrospectiv, momentul
de vârf şi sfârşitul sunt elementele pe care le ţii minte şi pe baza lor
dai un sens, îţi spui o poveste, iei decizii în continuare. O relaţie romantică
(încheiată) în care ai fost foarte fericit trei ani şi nefericit în ultima lună
îţi va lăsa un gust nejustificat de amar pentru că-şi bagă coada eul care îşi aminteşte, evaluează şi
aproape că invalidează trei ani de emoţii pozitive, bucurie şi iubire;
focalizat pe acea ultimă lună neplăcută, şterge cu buretele momentele frumoase
anterioare trăite de…cine? Tot de tine, adică de un alt eu…un eu experenţial,
care însă nu are o voce sau a cărui „voce” nu este auzită de eul
- povestitor. Ţi-ai tăiat nişte ani din viaţă sau i-ai transformat,
reconfigurând amintirile, dintr-o perioadă încântătoare într-una îngrozitoare.
Eul care experimentează (o să-i spun eul
actor în sensul de cel care trăieşte moment de moment) este diferit de eul povestitor. Dacă vrei să dezvoltăm
analogia, actorul improvizează, iar povestitorul sau scenaristul atribuie post-hoc
un sens şi scrie ce-şi aminteşte din ceea ce a trăit. Amintirea asta nu e prea
exactă, mai ales că e contaminată şi de alte poveşti sau scenarii, multe
preluate de la alţi povestitori de pe scena socială (the Joneses). Povestitorul
rescrie experienţa spontană a actorului în moduri dezirabile social sau, în cel
mai bun caz, în aşa fel încât ea să se plieze pe atitudinile şi valorile sale
(explicite?). Amintirea şi experienţa adesea nu coincid, lucru pe care eul povestitor nici măcar nu-l
sesizează. Cum tot el este cel care ia decizii, îl va împinge treptat pe eul
actor să experimenteze ceea ce crede el (povestitorul) că-l face fericit (să
cumpere un televizor nou, să se înscrie la un doctorat, să stea peste program
la serviciu, să facă un copil :P). De asemenea, îl va împiedica să se implice
în activităţi pe placul lui, nu şi pe al său (să deseneze, să se plimbe prin
parc, să socializeze mai mult sau să joace fotbal).
Dacă nu ştii TED-ul lui Kahneman pe acest subiect, ai ocazia să-l revezi
chiar acum:
Corelaţia între fericirea celor două euri
ale tale pare a fi de doar 0.5, aşa că probabil există „set-point-uri” diferite
şi o adaptare hedonică decalată. În ansamblu, eul actor cred că este ceva mai
fericit, pentru că nu are nevoie de prea multe ca să se simtă bine. Este
asemenea unui copil ce se bucură de lucrurile mărunte, se joacă şi explorează
cu o curiozitate proaspătă tot ce-l înconjoară. Din păcate nu apucă să o facă
prea des pentru că vine eul povestitor, preocupat de bunăstarea financiară, de
responsabilităţile profesionale, de statut şi de comparaţia socială şi ia
decizii pentru amândoi (poţi reciti un articol mai vechi despre relaţia
părinte-copil interior).
La întrebările „Cât de fericit ai
fost în ultimul an?” sau „Cât de
mulţumit eşti de viaţa ta?” va răspunde povestitorul – cel care-şi
aminteşte, îşi (îţi) stabileşte scopuri şi
îţi evaluează viaţa conform unor standarde şi credinţe despre ce înseamnă o
viaţă fericită, împlinită sau „de succes”.
Dacă eşti curios cât de fericit este eul
actor instalează o aplicaţie pe smartphone sau roagă pe cineva să-ţi dea
bipuri de mai multe ori pe zi şi răspunde la întrebările: „Cât de fericit eşti în acest moment?” şi „Ce faci chiar acum?”. S-ar putea să ai surprize şi să-ţi
revizuieşti unele păreri despre activităţile prilejuitoare de fericire. Unele
constatări te vor pune chiar în încurcătură, dar merită să încerci pentru că
sunt convinsă că este un exerciţiu bun de autocunoaştere (doar l-am încercat
cândva…iar amintirea este foarte vie).
Iniţial Kahneman a vorbit despre „fericirea obiectivă” ca fiind fericirea
eului actor, cea imediată, mai reală
şi mai autentică decât fericirea povestitorului, mediată de cuvânt, aşteptări, concepte, evaluări, comparaţii şi criterii
atât interne cât şi externe. Mai târziu a revenit, dându-şi seama că povestitorul
este cel care dă semnificaţie experienţelor, are valori şi principii după care
se ghidează, imprimă o direcţie şi un sens vieţii prin scopurile pe care şi le
fixează. Ar fi deci o eroare şi să judecăm „interesele” eului care-şi
construieşte povestea ca fiind mai puţin importante sau lipsite de
veridicitate:
The possibility of conflicts between the remembering self and the interests of
the experiencing self turned out to be a harder problem than I initially
thought. (…) The logic of duration weighting is compelling, but it cannot be
considered a complete theory of well-being because individuals identify with
their remembering self and care about their story. A theory of well-being that
ignores what people want cannot be sustained. On the other hand, a theory that
ignores what actually happens in people’s life and focuses exclusively on what
they think about their life is not tenable either. The remembering self and the
experiencing self must both be considered, because their interests do not
always coincide. Philosophers could struggle with these questions for a long
time.
Noi nu suntem filosofi, dar, pentru că ne interesează fericirea, avem toate
motivele să fim preocupaţi de aceste întrebări. Sunt optimistă (vreau să închei
ţinând cont de the peak-end rule)! Cred că e posibil ca actorul şi povestitorul
să trăiască (împreună) fericiţi până la adânci bătrâneţi. Corelaţia de 0.5
poate ajunge măcar la un 0.8 dacă cei doi cooperează şi fac din fericire o
situaţie de win-win în locul unui joc
cu suma zero. Pe cine pică însă povara responsabilităţii? Pe cel care ia
deciziile, deci pe povestitor. O viaţă fericită ar fi acea viaţă examinată atât printr-o procesare
de tip top-down (scopuri
stabilite de povestitor şi transmise actorului) cât şi prin cea de tip „bottom-up” (scopuri inferate de
povestitor din observarea activităţilor ce-i aduc bucurie actorului). Tu ca
povestitor rămâi conectat la momentul prezent şi iei act (acknowledge) de ceea ce se întâmplă în acea clipă tot cu tine, cu
tinele-actor pe care nu-l înghesui într-un pat al lui Procust. Te asculţi. Informaţiile pe care le
obţii pe această cale le integrezi în povestea ta despre ce înseamnă o viaţă
fericită şi faci alegeri care să susţină fericirea ta la pachet cu fericirea actorului. Din povestitorul care crede că ştie ce-l face fericit te poţi
transforma într-un povestitor care ştie
ce-l face fericit. Unele mituri probabil vor fi spulberate. Despre unul dintre
ele îţi voi povesti data viitoare. Mă simt foarte bine când îţi vorbesc, dar
mă gândesc şi să nu abuzez de răbdarea şi atenţia ta sau să neglijez durata
unei experienţe nu ştiu cât de plăcute pentru tine.
Şi n-am încălecat pe nicio şa, dar ţi-am mai spus o poveste (fericită?)
aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu