joi, 18 septembrie 2014

The unexamined life is not a happy life to live

                                                                                                                              
A fost odată ca niciodată (şi încă mai e) un psiholog sadic (pleonasm? :P) pe nume Daniel Kahneman care, pentru că se plictisea, a chemat nişte bieţi inocenţi în laborator şi i-a pus să stea în trei reprize cu braţul scufundat într-un vas cu apă foarte rece (14 grade Celsius, o temperatură la care experienţa devine dureroasă). Nu, nu au avut voie să se uite la fotografia persoanei iubite, în caz că ţi-aduci aminte de un articol anterior.

În primul episod, după 60 de secunde experimentatorul le-a spus că e suficient, pot scoate braţul stâng din apă. A urmat o pauză de 7 minute.

Al doilea episod a durat 90 de secunde, dintre care primele 60 au fost tot cu apă de 14 grade, exact ca înainte. De la secunda 60 la 90 temperatura a fost crescută cu un singur grad, ceea ce înseamnă că a fost în continuare dureroasă, însă un strop mai puţin dureroasă decât în primele 60 de secunde.

După încă o pauză de 7 minute participanţilor li s-a spus că pentru următoarea sesiune pot alege să repete prima sau a doua experienţă. Atenţie, nu au fost informaţi explicit cu privire la durata şi temperatura din fiecare episod, ci doar lăsaţi să experimenteze pe pielea lor şi să aleagă apoi condiţia experimentală pe care au perceput-o ca mai puţin dureroasă. Tu, care ştii detaliile de mai sus, ce crezi că au ales? O experienţă dureroasă mai scurtă, nu? Aşa ar fi fost normal, să prefere să stea cu braţul în apă rece doar 60 de secunde în loc de 90. Ei bine (sau ei rău), nu! Au ales în proporţie de 80% să sufere timp mai îndelungat! Cât masochism pe ei…probabil şi pe tine, dacă nu faci parte din cei 20% ceva mai…cum să le spun? mai atenţi? mai în contact cu propriile senzaţii corporale? mai puţin înclinaţi către self-deception?

Sigur că explicaţia nu e masochismul, nici vreun comportament pe care cei pasionaţi de inconştientul pro-fund l-ar interpreta în chipuri creative şi năzdravane – blocare în stadiul anal, reprimarea unei vinovăţii şi manifestarea ei prin auto-pedepsire? Nu! (sunt rezistentă sau în negare!) Participanţii au crezut că în al doilea episod din experiment au simţit mai puţină durere decât în primul. Aşa îşi aminteau ei, la nu mai mult de şapte minute de la experiment. În această evaluare a experienţei nu a contat durata, ci finalul, un pic mai puţin acut în secvenţa de 90 de secunde. Privind retrospectiv, momentul de vârf şi sfârşitul sunt elementele pe care le ţii minte şi pe baza lor dai un sens, îţi spui o poveste, iei decizii în continuare. O relaţie romantică (încheiată) în care ai fost foarte fericit trei ani şi nefericit în ultima lună îţi va lăsa un gust nejustificat de amar pentru că-şi bagă coada eul care îşi aminteşte, evaluează şi aproape că invalidează trei ani de emoţii pozitive, bucurie şi iubire; focalizat pe acea ultimă lună neplăcută, şterge cu buretele momentele frumoase anterioare trăite de…cine? Tot de tine, adică de un alt eu…un eu experenţial, care însă nu are o voce sau a cărui „voce” nu este auzită de eul - povestitor. Ţi-ai tăiat nişte ani din viaţă sau i-ai transformat, reconfigurând amintirile, dintr-o perioadă încântătoare într-una îngrozitoare.

Eul care experimentează (o să-i spun eul actor în sensul de cel care trăieşte moment de moment) este diferit de eul povestitor. Dacă vrei să dezvoltăm analogia, actorul improvizează, iar povestitorul sau scenaristul atribuie post-hoc un sens şi scrie ce-şi aminteşte din ceea ce a trăit. Amintirea asta nu e prea exactă, mai ales că e contaminată şi de alte poveşti sau scenarii, multe preluate de la alţi povestitori de pe scena socială (the Joneses).  Povestitorul rescrie experienţa spontană a actorului în moduri dezirabile social sau, în cel mai bun caz, în aşa fel încât ea să se plieze pe atitudinile şi valorile sale (explicite?). Amintirea şi experienţa adesea nu coincid, lucru pe care eul povestitor nici măcar nu-l sesizează. Cum tot el este cel care ia decizii, îl va împinge treptat pe eul actor să experimenteze ceea ce crede el (povestitorul) că-l face fericit (să cumpere un televizor nou, să se înscrie la un doctorat, să stea peste program la serviciu, să facă un copil :P). De asemenea, îl va împiedica să se implice în activităţi pe placul lui, nu şi pe al său (să deseneze, să se plimbe prin parc, să socializeze mai mult sau să joace fotbal).

Dacă nu ştii TED-ul lui Kahneman pe acest subiect, ai ocazia să-l revezi chiar acum:



Corelaţia între fericirea celor două euri ale tale pare a fi de doar 0.5, aşa că probabil există „set-point-uri” diferite şi o adaptare hedonică decalată. În ansamblu, eul actor cred că este ceva mai fericit, pentru că nu are nevoie de prea multe ca să se simtă bine. Este asemenea unui copil ce se bucură de lucrurile mărunte, se joacă şi explorează cu o curiozitate proaspătă tot ce-l înconjoară. Din păcate nu apucă să o facă prea des pentru că vine eul povestitor, preocupat de bunăstarea financiară, de responsabilităţile profesionale, de statut şi de comparaţia socială şi ia decizii pentru amândoi (poţi reciti un articol mai vechi despre relaţia părinte-copil interior).

La întrebările „Cât de fericit ai fost în ultimul an?” sau „Cât de mulţumit eşti de viaţa ta?” va răspunde povestitorul – cel care-şi aminteşte, îşi (îţi) stabileşte scopuri şi îţi evaluează viaţa conform unor standarde şi credinţe despre ce înseamnă o viaţă fericită, împlinită sau „de succes”.

Dacă eşti curios cât de fericit este eul actor instalează o aplicaţie pe smartphone sau roagă pe cineva să-ţi dea bipuri de mai multe ori pe zi şi răspunde la întrebările: „Cât de fericit eşti în acest moment?” şi „Ce faci chiar acum?”. S-ar putea să ai surprize şi să-ţi revizuieşti unele păreri despre activităţile prilejuitoare de fericire. Unele constatări te vor pune chiar în încurcătură, dar merită să încerci pentru că sunt convinsă că este un exerciţiu bun de autocunoaştere (doar l-am încercat cândva…iar amintirea este foarte vie).

Iniţial Kahneman a vorbit despre „fericirea obiectivă” ca fiind fericirea eului actor, cea imediată, mai reală şi mai autentică decât fericirea povestitorului, mediată de cuvânt, aşteptări, concepte, evaluări, comparaţii şi criterii atât interne cât şi externe. Mai târziu a revenit, dându-şi seama că povestitorul este cel care dă semnificaţie experienţelor, are valori şi principii după care se ghidează, imprimă o direcţie şi un sens vieţii prin scopurile pe care şi le fixează. Ar fi deci o eroare şi să judecăm „interesele” eului care-şi construieşte povestea ca fiind mai puţin importante sau lipsite de veridicitate:

The possibility of conflicts between the remembering self and the interests of the experiencing self turned out to be a harder problem than I initially thought. (…) The logic of duration weighting is compelling, but it cannot be considered a complete theory of well-being because individuals identify with their remembering self and care about their story. A theory of well-being that ignores what people want cannot be sustained. On the other hand, a theory that ignores what actually happens in people’s life and focuses exclusively on what they think about their life is not tenable either. The remembering self and the experiencing self must both be considered, because their interests do not always coincide. Philosophers could struggle with these questions for a long time.

Noi nu suntem filosofi, dar, pentru că ne interesează fericirea, avem toate motivele să fim preocupaţi de aceste întrebări. Sunt optimistă (vreau să închei ţinând cont de the peak-end rule)!  Cred că e posibil ca actorul şi povestitorul să trăiască (împreună) fericiţi până la adânci bătrâneţi. Corelaţia de 0.5 poate ajunge măcar la un 0.8 dacă cei doi cooperează şi fac din fericire o situaţie de win-win în locul unui joc cu suma zero. Pe cine pică însă povara responsabilităţii? Pe cel care ia deciziile, deci pe povestitor. O viaţă fericită ar fi acea viaţă examinată atât printr-o procesare de tip top-down (scopuri stabilite de povestitor şi transmise actorului) cât şi prin cea de tip „bottom-up” (scopuri inferate de povestitor din observarea activităţilor ce-i aduc bucurie actorului). Tu ca povestitor rămâi conectat la momentul prezent şi iei act (acknowledge) de ceea ce se întâmplă în acea clipă tot cu tine, cu tinele-actor pe care nu-l înghesui într-un pat al lui Procust. Te asculţi. Informaţiile pe care le obţii pe această cale le integrezi în povestea ta despre ce înseamnă o viaţă fericită şi faci alegeri care să susţină fericirea ta la pachet cu fericirea actorului. Din povestitorul care crede că ştie ce-l face fericit te poţi transforma într-un povestitor care ştie ce-l face fericit. Unele mituri probabil vor fi spulberate. Despre unul dintre ele îţi voi povesti data viitoare. Mă simt foarte bine când îţi vorbesc, dar mă gândesc şi să nu abuzez de răbdarea şi atenţia ta sau să neglijez durata unei experienţe nu ştiu cât de plăcute pentru tine.


Şi n-am încălecat pe nicio şa, dar ţi-am mai spus o poveste (fericită?) aşa.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu